De ce să-mi fie ruşine de cuvinte? De vechi cuvinte:

măgarul, de pildă, e mai frumos decât trandafirul

ce ţi-a căzut pe faţă ca un doliu;

şi tufănica din colţul de jos al tabloului – acolo

unde stăteai dreaptă în umbra verii ca să te

pot privi şi iubi până spre toamnă –

şi tufănica, spun, e cel puţin egală măreţiei

lunii trecând peste vârfuri... Şi atunci? Cine pe cine

păcăleşte? Poemul se naşte oricum orfan; muzica

şi-a mai pierdut din vechea dantură şi în stepa

în care macul înfulecă felii mari din spaţiul

ce ne-a rămas chinul de a te pierde e neschimbat:

întreabă-l pe homer pe virgiliu pe ovidiu pe dante

florentinul pe cine vrei. Într-o iarnă ca asta

nici o furnică n-ar rezista amintirii cu tine.

Nu voi muri. N-am iubit niciodată purpura.

Iar dacă singurătatea e bună gazdă

mă voi mulţumi cu acel dar al graurului

prins în laţul amăgirii.

Ce pot altceva să fac? Pe genunchii tăi

iarba paşte amintiri zălude. Scrie

un poem orb pe plaja lunii

ochiul strălucind de suferinţă –

dar nu voi muri. Purpura are preţul ei, desigur:

ca plaja albă a acestui poem în care

nu ştii cine dictează şi cine îndură. Şi

în care vom coborî până la urmă

ca într-o cramă cu butii pline cu sânge.

am văzut-o muşcând piatra pe care aţipise pisica lui Marco.

era un asfinţit galeş aşa o nechibzuinţă înrămată de un leonardo orb:

cu volănaşe pe margini în verde roşcat.

liniştea se aşternea pe târg cu o răbdare de sticlă.

pe celălalt trotuar al privirii o lumină crudă şi văduvă de vânt

îşi aştepta morţii întârziaţi.

(Şi gândirea păcatului este moarte!)

asaltul acelei tăceri m-a uimit; de parcă pe pervazul

acelui asfinţit, să-i zicem, pentru moment galeş

inima ei n-ar mai fi avut deodată loc.

însă gura – din care ieşeau cuvinte hyadhice (turme obişnuite

cu jocul – hieroglife ştirbe ocolind sensul aşa cum

fac adolescentele cu beţivul bărbos şi bătrân, dar încă frumos)

s-a întors atunci spre poetul-statuie:

nu eşti tu beatrice – ţipa – s-a dus vremea oracolelor

vina e pretutindeni

porumbul a îmbătrânit în picioare

nu mai găseşti mărfuri divine prin buzunarele evului

ce-şi roade unghiile pe lângă discoteci alămite

amurgul să-i zicem, în continuare, galeş încă

aştepta cu o răbdare de fier copiii morţi în dimineţile verii fierbinţi

pe piatra pe care aţipise muşcând-o pisica lui Marco

nice sau beatrice cum i-o fi spus

şi atunci i-am trimis la rio lui Marco

în pachet amintirea noastră cu pisica olteancă

visând (în visul lui acolo la rio şi în visul meu aici lângă boală)

pe acoperişul unei case vechi din craiova mortul

pe care abia a doua zi l-am descoperit în poarta casei vechi

fără număr fără nume fără destin ...